Arbitrii nedreptăţiţi se revoltă. E vremea ca Avram să răspundă pentru faptele lui. A, e deja în arest? Pardon…
Whistle-blowers, aşa îi numesc americanii. Cei care suflă în fluier. Nu, nu sînt arbitri, job-ul lor e să nu respecte regulile jocului, regulile cutumei de grup, de clan, corporatiste sau cooperatiste. În 2002, omul anului în revista “Time” s-a triplat, pe prima pagină au apărut trei doamne mai curajoase decît piramidele de bărbaţi care construiau bunăstarea tăind craca democraţiei. Enron, FBI, WorldCom. Prăbuşirea unui colos al băieţilor deştepţi din energie, atentatele de la 11 Septembrie, frauda unei mari companii de telecomunicaţii ar fi putut fi, toate, evitate. Undeva, cineva a apăsat pe buton, chiar dacă alarma a sunat mut. Istoria le ţine minte pe Sharron Watkins, Coleen Rowley şi Cynthia Cooper. Nu se ştie dacă îi va reţine şi pe celebrii momentului, Adrian Vidan şi Cristian Nica. Şi ei au suflat în fluier. După finalul meciului.
Mărturia celor doi e impresionantă. Arbitrajul apare ca un munte de nepotism şi subiectivism, un cancer de lungă durată, cu tot niznaiul afişat de Mircea Sandu, victorios în bolile personale, dar nu şi în cele profesionale. Fotbalul e vraişte, iar arbitrajul e regina acestui bal cu mascaţi. Mărturiile celor doi dau frisoane. Sistemul e perfect. Perfect pînă la capăt. Vidan şi Nica (zis şi, exasperant, Cristinica) trag în plin cînd adversarul lor e deja la pămînt, burduşit de gloanţe. Pentru memorialistică, dezvăluirile lor sînt inestimabile. Pentru reformarea sistemului sînt virtual egale cu zero. Pentru că vin prea tîrziu, ele nu numai că nu mai repară nimic, dar riscă să nască un strop de simpatie (nemeritată) pentru acuzaţi, loviţi şi după ce sînt doborîţi. Întrebaţi de ce n-au reacţionat la timp, cei doi spun că şi-ar fi provocat decapitarea. Da, exista acest risc. După cum se putea să fie reabilitaţi odată demonstrată în public justeţea demersului lor. Lipsa de curaj nu e un cap de acuzare. E doar un fapt de acceptare. Vărsîndu-şi desaga post factum, asistenţii nedreptăţiţi se condamnă singuri cu suspendare. Dacă era grav, atît de grav, de ce n-au urlat la timp? Sau nu era atît de grav? Sau era atît de grav încît mai bine oprimat decît suprimat?
Aceasta e oala asta în care se învîrt oamenii din sistem ca nişte bucăţi de carne puse la fiert. În zeama clocotindă, nu mai ştiu dacă senzaţia e de fierbinte sau de rece ca gheaţa. Şi-atunci suflă. Dacă nu în fluier, măcar în iaurt.
